Istoric
Laudatio
Înainte de a face incursiunea în istoria de peste 300 de ani a învățământului măierean, ținem să precizăm faptul că această compilare de fapte și nume nu ar fi putut exista fără munca dedicată a domnului Prof. Sever URSA, a cărui serie de articole „Maieru – file de monografie” publicate în periodicul „Cuibul Visurilor” au fost indispensabile în relatările de mai jos.
Menționăm, de asemenea, faptul că o parte din informații provin din cercetările Acad. Virgil ȘOTROPA, consemnate în paginile revistei „Arhiva Someșană”.
Școala mănăstirească (sec. al XVII-lea)
După cum consemna prof. Sever Ursa în seria de articole „Maieru – file de monografie” din revista „Cuibul Visurilor”, despre școala măiereană nu se cunosc foarte multe date de dinaintea militarizării ținuturilor de pe Valea Someșului.
Cu toate acestea, așa cum s-a întâmplat și pe alte plaiuri ardelene, și la Maieru instrucția școlară a debutat în chiliile mănăstirilor. Conform unor documente păstrate „cu migală”, după cum relatează prof. Sever Ursa, în corpul valoroasei reviste „Arhiva Someșană” de la Năsăud, pe Valea Someșului au existat mai multe astfel de mănăstiri. Una dintre acestea, atestată în mijlocul secolului al XVII-lea, a fost edificată în Maieru, pe locul numit Drogomana, unde, în acea perioadă, a fost prima vatră a satului. Aici erau școliți „dieci, călugări și juzi”.
Primele înscrieri care atestă începuturile școlii măierene se regăsesc pe coperta unui „Minei”, iar din acestea un dascăl a descifrat următoarele: „… Aiasta carte au fostu folosită și la mănăstire aici pentru învățarea diecilor într-ale slovei… scris-am eu, popa Lazăru din Maieru, leat 1683”.
Din paginile revistei „Arhiva Someșană” aflăm, de asemenea, faptul că în satele din Valea Rodnei erau atestați „paisprezece diaconi și învățători valahi…cari se ocupau cu instruirea pruncilor”. Încă din anul 1738 în scrieri este menționat numele unui dascăl, „Maftei Stârciu din Maieru”, plecat mai apoi în comuna Botoșana din Bucovina, iar doi ani mai târziu, printre alți măiereni refugiați în Moldova se menționează numele lui „Vasile dascălu’ din Maier”.
Zece ani mai târziu, în 1750, se notează că Maieru avea o școală în care servea un ludimagistru nenumit. După 9 ani, în 1759, școala locală avea doi învățători, Roman Ureche și Nechita Diacul, ambii ludimagistri, iar apoi, în preajma perioadei de militarizare a ținutului, documentele amintesc pe alți doi învățători, ”Gavril și Gherasim din Maier”.
Școala trivială (1764 - 1816)
Bazele concrete ale școlii măierene au fost puse odată cu înființarea școlilor triviale la Năsăud, Monor și, desigur, Maieru (denumirea vine din latinul „trivium” care definea învățământul medieval prin cele 3 componente: gramatica, retorica și didactica; prin analogie, în școlile triviale se studia „cetirea, scrierea și computul”). Anul înființării școlii din Maieru nu se cunoaște exact datorită faptului că documentele din arhiva de atunci au ars împreună cu edificiul școlii în anul 1849. Cu toate acestea, istoriograful Teodor Tanco descoperă ani mai târziu, la Monor, un act original care implică și Maieru. Acesta menționa, pe lângă inaugurarea școlii din Monor la 1 noiembrie 1764, și deschiderea, tot atunci, a școlilor din Năsăud și Maieru.
Astfel, putem considera că școala măiereană a luat ființă la 1 noiembrie 1764.
În școlile triviale erau pregătite cadre militare (viitori subofițeri, primari și alte funcții administrativ-militare). Toate materiile erau predate în limba română. În anul 1814, conform unor documente, școala din Maieru era frecventată de 44 de elevi, fiind a doua după cea din Năsăud. În anul 1816 școala trivială din Maieru este mutată la Sângeorz. Motivele acestei mutări nu sunt suficient cunoscute. Un motiv ar putea fi schimbarea comandamentului de companie grănicerească.
Deși sursele de informare din acea perioadă sunt destul de vagi, se cunoaște faptul că primul dascăl „trivial” din Maieru a fost „popa Cosma din Marmația”. Acesta a fost destituit mai târziu fiindcă nu a vrut să treacă la biserica Unită și înlocuit cu un dascăl numit de comandamentul militar al cărui nume nu este cunoscut.
Din scrierile învățătorului Demetriu Boșca-senior din 1890 și comentate de Emil Boșca-Mălin, rezultă că în anul școlar 1804 – 1805 a fost numit ca dascăl „tânărul subofițer Nicolae Istrate”.
Școala parohială (1816 - 1825)
După reorganizarea regimentului Năsăud, în toate comunele grănicerești au fost înființate școli comunale care funcționau precum cele de dinainte de școlile triviale, respectiv erau școli parohiale mici. Școala din Maieru îi datorează multe dascălului Nicolae Istrate care nu a vrut să predea la Sângeorz, ci a rămas să dăscălească copiii măierenilor.
Despre dascălul Nicolae Istrate se spune că și-a îndeplinit misiunea cu un zel memorabil, dublat de un pronunțat simț practic și gospodăresc. Mai târziu acesta este numit jude al comunei Maieru. Conform scrierilor, „…el a fost dintâiu care a îndrumat pruncii pe calea științei și a bisericii, vreme de mai bine de 15 ani, până în 1838, când se retrage, slăbitu de puteri”.
Muzeul „Cuibul Visurilor” păstrează și astăzi unicul manual de geografie folosit de Nicolae Istrate, tipărit în chirilice, numit „Icoana Pământului”, care conține interesante adnotări marginale.
Școala națională - confesională (poporală) (1825 - 1918)
Începând cu anul 1825, prin ordinul Consiliului Belic din Viena, comandamentul militar grăniceresc dispune înființarea unor „școli naționale” (National Gemeinde Schulen). Conform noilor cerințe, sistemul de învățământ suferă schimbări esențiale. Astfel, preoții, diecii și ludimagistri, adesea cu pregătire rudimentară, sunt înlocuiți treptat cu învățători pregătiți la Preparandia din Năsăud. Mai mult, la 1835 se interzice scrierea cu litere chirilice și se declară obligatorie scrierea cu litere latine. Tot atunci, pe lângă obiectele de învățământ „trivial” (religia, citit-scris și aritmetica) se introduc materii noi precum geografia, legumicultura, noțiuni elementare de agrimensură (măsurarea pământului) ș.a. Limba de predare era româna.
În anul 1850 este clădit un nou local de școală în locul celui incendiat de insurgenții maghiari în 1849. Mai târziu, prin anul 1872, s-a construit la Maieru un alt local, mult mai mare, cu patru săli de învățământ.
Școala confesională a avut un singur învățător până în anul 1877. Între 1877 – 1888 vor activa 2 învățători, urmând ca din 1888 până în 1902 școala să funcționeze cu 3 învățători. După 1902 și până la statificarea din anul 1919, școala confesională funcționează cu 4 învățători.
În anul 1896, prin ordin vicarial, s-a clădit pentru școala confesională un edificiu propriu cu 4 săli de clasă și o sală de conferințe. Acest edificiu a servit mai târziu ca spațiu pentru căminul cultural, fiind apoi demolat și ridicat, în locul acestuia, Căminul Cultural „Gregoriu Hangea” (la care s-a adăugat mai târziu clădirea primăriei și postul de poliție).
Școala comunală (1877 - 1918)
În anul 1877 statul maghiar înființează la Maieru o școală comunală care în anul 1910 va fi declarată „școală de stat maghiară” și care funcționa în paralel cu școala confesională. Școala comunală a funcționat cu un învățător până în anul 1910, iar mai apoi cu 2 învățători până în anul 1918.
În anul școlar 1890 – 1891 numărul elevilor înscriși la școala comunală era de 51 (26 băieți și 25 fete), iar la școala confesională era de 200 (115 băieți și 85 fete).
În cadrul școlii comunale a predat Vasile Rebreanu, tatăl marelui romancier Liviu Rebreanu, între anii 1877 – 1910.
Școala de stat română (1919 - 1940)
Între anii 1919 – 1940 statul român unifică cele două școli (confesională și comunală) sub denumirea de „școală de stat română”. În anul 1933 a fost finalizată construcția școlii cu etaj (școala „cu clopoțel”) sub îndrumarea directorului Ioan Barna.
Dintre dascălii care au activat în această perioadă îi amintim pe Dumitru Boșca, Silviu Coruțiu, Constantin Partene, Florea Zinveliu, Carolina Boroșiu, Ion Dumitrașcu, Ion Tomuța, Leontina Pongrațiu, Dumitru Vranău, Silvia Vranău, Aurel Cleja, Maria Băștinașiu, Ana Părăușan, Ioan Sfrângeu, Ion și Georgeta Gălan, Maria Ilieșiu, Dumitru Titieni, Dumitru Mureșan, Paulina Pop, Traian Oprea, Anastasia Rusu, Ioan Telcean.
Școala de stat maghiară (1940 - 1944)
În perioada ocupației hortyste (1940 – 1944) școala măiereană va fi denumită din nou „școală de stat maghiară”. În anul 1940 erau 638 de elevi înscriși, dintre care frecventau doar 360 de elevi.
Între anii 1940 – 1944 au activat dascălii Constantin Partene, Maria Ilieșiu, Bela și Maria Moszes, Vasile Molnar (director) și Maria Molnar, Iuliu și Cătălina Burjan, N. Szentpaly, Teodor și Maria Sima, Maria Kieszin, Gheorghe Flinta, Dodo Denesz și Ioana Bensa.
Din nefericire nu se cunosc foarte multe informații despre această perioadă fiindcă aproape întreaga arhivă a școlii a fost fie luată odată cu retragerea ocupației hortyste, fie a fost devastată de localnici în semn de protest față de veneticii vremelnici.
Școala elementară (1944 - 1994)
Începând cu anul școlar 1944 – 1945, după redobândirea Ardealului de sub ocupația hortystă, școala redevine românească, fiind deservită de 10 cadre didactice. Tot în acest an școlar, prin aprobarea Ministerului Educației Naționale, se înființează prima grădiniță de copii din Maieru, cu două posturi.
În anul școlar 1944 – 1945 funcționează la Maieru ca învățători Constantin Partene – director și fost coleg și prieten al lui Liviu Rebreanu, Aurora Partene (necalificată), Elena Pop (necalificată), Vasile Vranău și Viorel Coruțiu. În 1945 – 1946 îi regăsim pe Dumitru Vranău (director), Silvia Vranău, Ioan Telcean și Ioan Hangea (maistru de tâmplărie).
Școala profesională (1994 - 1998)
În curând…
Grupul școlar „Liviu Rebreanu” (1998 - 2012)
În curând…
Liceul tehnologic „Liviu Rebreanu” ( din 2012)
În curând…