PAGINA MUZEULUI

Muzeul "Cuibul Visurilor" - Maieru

Galerie Foto


Muzeul "Cuibul Visurilor" - prezentare realizată de prof. Sever Ursa

Prolog

      Maierului i se acordă în memorialistica rebreniană un loc privilegiat prin sublinierea rostului adânc pe care răstimpul copilăriei petrecute aici l-a avut în devenirea lui ca mare scriitor.

      Nostalgia cu care cel mai mare romancier român îşi zugrăveşte satul, în nenumărate prilejuri, este tulburătoare, fiind subliniată de toţi exegeţii operei sale.

      „Maierul revine însă adesea ca o oază de fericire, ca un etern pământ al făgăduinţei. Hotarele lui, pe cât de modeste în realitate, se pierd în vis, înconjurând imensa împărăţie a copilăriei, tezaurizând cele mai vechi amintiri, poveştile cu balauri şi feţi-frumoşi, tainele lumii înconjurătoare, primii prieteni, primele jocuri, cazna şi bucuria învăţăturii şi tot ce se leagă de candoarea anilor dintâi.” (Niculae Gheran)

      Aşezat la poalele Munţilor Rodnei, a Ineului „cel cu zăpada eternă”, Maierul este vatră străbună, ghioc de vieţuire românească, satul cel mai de sus „pe drumul care vine de la Cârlibaba, întovărăşind Someşul când în dreapta, când în stânga”, ca să ne folosim de cuvintele de început din „Ion”. Natura Maierului, aspră şi dulce totodată, locuitorii, dârzi păstrători de datini şi de grai străbun, înzestrat cu amare ori dulci zicale, legende şi balade, şcoala lui bicentenară, cunoscută în ţinut prin faima vredniciei pedagogice, i-au fost lui „Liviu al dascălului” primele imbolduri în drumul creaţiei sale granitice. „Am crescut în regiune de munte în deplină libertate. În satul meu nu era petic de pământ pe care să nu-l fi umblat. Om al munţilor şi al pădurilor, natura mi-a intrat în ochi şi în suflet de mic copil. Valea Someşului, atât de bine cunoscută, în cele mai mici cotituri, a fost şi va rămâne pentru mine cel mai frumos loc de pe pământ”.

      Aşadar, motivaţia înfiinţării aici, în urmă cu peste o jumătate de veac, a unui muzeu (27 noiembrie 1957) venea, fireşte, pe de o parte, prin impulsul mărturisirilor ferme ale scriitorului însuşi, numeroase şi care mai de care mai tentante în semnificaţii, încât cu greu să te decizi pe care s-o alegi mai întâi. Dar dacă ar fi să ne oprim aici, am încheia cu această sintetică propoziţie-emblemă: „În Maieru am trăit cele mai frumoase şi mai fericite zile ale vieţii mele…” Cuvinte-deviză sub vraja cărora copiii cei mulţi ai satului, sub oblăduirea dascălilor lor, au creat o anumită instituţie de dor şi lumină, de care se vorbeşte tot mai mult. Să trecem pragul, dar, în acest locaş ridicat în inima unui sat-matrice, prin strădania sătenilor lui de toate vârstele.

Ghidaj

      Muzeul „Cuibul visurilor”, cu profil mixt: istoric-etnografic memorial, a luat fiinţă la 27 noiembrie 1957, din iniţiativa profesorului Sever Ursa prin inaugurarea unei expoziţii memoriale prilejuită de cea de-a 72 aniversare a naşterii marelui romancier, expoziţie care a avut şansa să rămână ca durabil nucleu al actualului muzeu.

      Mica înfiripare de acum 53 de ani avea să se îmbogăţească mereu şi să fie mutată de câteva ori, până în 1972, când s-a zidit parterul acestui edificiu. Era nevoie de spaţiu de expunere, întrucât ne gândeam la un muzeu sătesc în jurul chipului îndrăgit al unui mare scriitor care aici s-a trezit în lume.

      În toamna anului 1985, cu prilejul Centenarului naşterii lui Liviu Rebreanu, s-a adăugit etajul edificiului prin contribuţia comunei şi a unor organe judeţene. S-au îmbogăţit colecţiile prin donaţiile familiei scriitorului, ale sătenilor, ale multor intelectuali, fii ai satului, şi mai ales, ai copiilor celor mulţi ai Maierului, satul care pe atunci deţinea recordul naţional al natalităţii. Nu putem omite ajutorul unor oameni din conducerea judeţului ca: Mihai Marina, Leon Hogiu, a unor specialişti de la Complexul Muzeal Judeţean: Gh. Marinescu, Mircea Prahase, Lazăr Ureche, Florica Pop, Corneliu Botoş, Nicolae Gălăţean, Marioara Murărescu, regretatul Mihai Martin, Cornel Cotuţiu, Ion Ilieş, Ştefan Mircea, echipa de constructori condusă de Viorel Olar ş.a.

      Este semnificativ faptul că muzeul s-a înălţat succesiv pe locul din inima satului, loc care i-a fost dăruit lui Rebreanu deodată cu investirea acestuia cu titlul de Cetăţean de Onoare al Maierului, încă din data de 5 ianuarie 1927.

      Iată mărturisirea scriitorului în legătură cu acest moment al vieţii sale:
„- Cu ce ocazie v-aţi simţit mai mult mulţumit?
- Când satul Maieru, în care am copilărit, mi-a trimis o decizie a Consiliului Comunal, prin care mă proclamă Cetăţean de Onoare al Comunei şi-mi dăruieşte un loc de casă”.

      Aşadar, începând cu data de 27 noiembrie 1985 muzeul funcţionează în edificiu propriu. A re 9 săli spaţioase, fiecare conţinând tematici bine chibzuite, marcând cronologic momente şi evenimente uneori cumplite – din istoria satului, din cele mai vechi timpuri, până în actualitate.

      Astfel, Sala I: „Maierul în mărturii istorice” prezintă cele mai vechi dovezi de locuire, cele arheologice, istoricul castrului de la Anieş, o ladă de fier inscripţionată anul „1383”, folosită, probabil, în cetatea amintită, apoi primul act păstrat (1440) în care se menţionează numele Maierului, apoi ca o prelungire periferică a vechii Cetăţi Rodna, Maierul era „măieriştea” Rodnei legendare, un colţ al cetăţii Anieşului cu piese descoperite de elevii din cercul muzeului. Sunt expuse aici şi arme haiduceşti şi alte obiecte din timpul Regimentului grăniceresc (1762-1851). Un loc aparte au dovezile pustiitoarelor năvăliri mongolo-tătare din anii 1241 şi 1717. Episodul tragic al fetiţei Dafina Balotă … ş.a.

      Sala II, tema: „Ocupaţii vechi şi străvechi” – etnografie pe următoarea structură: agricultură (plugul de lemn şi grapa), morăritul, vânătoarea (pumnale şi capcane pentru urs, lup, vulpe, mistreţ, cerb etc.). Cele mai bine reprezentate sunt: păstoritul olăritul şi stupăritul, cu obiecte de o vechime seculară. Majoritatea acestor obiecte au fost culese de elevi din diferite generaţii, cei mai mulţi făcând parte din cercul „Prietenii muzeului”, cerc cunoscut în judeţ şi în ţară.

      Sala III, „Ocupaţii mai noi” Cioplitul în piatră, mineritul, plutăritul pe Someş, ţapinăritul, curelăria, pompierii locali etc. o expoziţie înfăţişând oameni de seamă ai locului şi faptele lor, vechi documente ale culturii locale vin să întregească tabloul spiritualităţi măierene. Obiceiurile satului, datinile, culminând cu neasemuita melopee a „Cununii grâului”, un bogat artizanat local (cioplituri în lemn, cusături) dovedeşte, pe de o parte, inteligenţa tehnică populară, simţul artistic, iar pe de alta, hărnicia proverbială a localnicilor.

      Sala IV, etaj, salonul „Cuibul visurilor”, tot etnografie locală, măiestria femeilor şi bărbaţilor. Cele cinci expoziţii: „Mamele Eroine”, „Casa dinainte” a satului, costume vechi, ruda de zestre a fetei de măritat, ocupaţii şi meşteşuguri casnice, bucătăria de altădată etc. întregesc imaginea satului cu rădăcini străvechi care au rămas izvoarele unor opere literare rebreniene fără pereche, după cum însuşi Rebreanu mărturiseşte: „De la Târlişua ne-am mutat la Maieru. Ăsta este satul copilăriei mele. E un sat de munte, într-adevăr foarte frumos, cu oameni voinici şi foarte înţelepţi. Din satul acesta am luat toate personajele rustice din literatura mea. Unora le-am pus o mână, altora le-am tăiat un picior, i-am împătimat pe unii, i-am făcut să cugete pe alţii şi oriunde i-am plasat în cărţile mele tot din Maierul Năsăudului i-am luat.”

      Sala V: O şcoală bicentenară şi cultura locală. Ca pe sub un arc de argint, vizitatorul intră sub puterea cuvintelor tutelare ale aceluiaşi patron spiritual: „În şcoala aceasta, mulţi ani în urmă, am făcut şi eu întâiele clase primare, învăţător fiind tatăl meu.”. O expoziţie: cărţi vechi şi noi ale unor autori măiereni, abecedare româneşti (unele de peste un secol), tăbliţele de ardezie cu condeiele lor de piatră, chipuri de dascăli şi alţi cărturari locali reuniţi în „Societatea Culturală Liviu Rebreanu” (1927-1935), colecţie de vechi calendare româneşti, expoziţia „Poetul Iustin Ilieşiu (1900-1976) cântăreţul sângerărilor ardelene”, reînfiinţarea „Societăţii Culturale Liviu Rebreanu” (1972-1987). Tot aici, înfrăţirea dintre Maieru şi localitatea franceză Nort sur Erdre, participarea ansamblului „Cununa Maierului” la festivalurile internaţionale de folclor de la Zakopane şi Ganat, trofeele obţinute, între care „Toporaşul de Aur” (Zakopane, Polonia).

      De observat cum tricolorul românesc este ascuns în obiecte, ţesături, simboluri, cojoacele mireselor, în ruda de zestre a fetelor, în feţele de masă, în cingeauă (ştergare), în icoane pe sticlă etc. Măiereanul şi-a ţinut lângă el – „Drapelul ţării şi atunci când asuprirea străină apăsa greu viaţa românilor…”

      Dar, una dintre cele mai valoroase achiziţii ale muzeului este o bibliotecă cu peste 6000 de volume, din donaţii. Donatori principali: familia scriitorului, poetul Iustin Ilieşiu şi profesorul Vranău Dumitru şi Silvia. Aceştia din urmă au făcut o donaţie de 2418 cărţi.

      Sala VI: sub genericul „Rebreanu creatorul”
Prin numeroase obiecte adunate cu anii, fotografii, texte mărturisitoare, se reconstituie mai întâi viaţa şi opera marelui romancier. Rebreanu retrăieşte în Cuibul visurilor, de fapt, trei perioade ale existenţei sale: copilăria între anii 1888-1898, parcurgând şcoala primară, după care, cu părinţii, se mută la Prislop, apoi revenirile tot mai rare în amiaza forţei sale de creaţie între anii 1918-1938, când şcolarul de altădată îşi regăseşte „cuibul” şi, în sfârşit, înălţarea în universalitate prin scrisul său granitic, tradus în aproape 40 de limbi ale pământului.

      Respectând acest circuit al încăperilor muzeului, vizitatorul parcurge, de fapt, un drum iniţiatic dinspre rădăcinile milenare ale satului, până la coroana lui spirituală în care strălucirea cea dintâi o dă înălţimea acestui fuior de genialitate şi lumini care este Rebreanu pentru literatura română şi universală.

      În ansamblul său acest muzeu re-crează atmosfera rustică în care a copilărit şi a vieţuit marele scriitor. Fiind întrebat în 1933, de Ioan Massoff, care este cea mai frumoasă epocă din viaţa sa, Rebreanu, cu gândul la jocurile şi scăldatul din Arini, răspunde indubitabil: „ – Copilăria, pentru că în acest răstimp am dus-o tot în jucărie şi le vedeam pe toate în trandafiriu. Poate că această epocă mi-a infiltrat optimismul meu ridicol, care mă face să văd numai oameni buni în jurul meu”.

      Numai aşa se explică tonul de unică nostalgie în scrisul său, în 1919, din povestirea „Cuibul visurilor”, când, după o îndelungată absenţă, îşi regăsea satul lui cel drag: „După treizeci de ani de zbuciumări deşarte mă întorceam acolo de unde pornisem în lume. Căutasem fericirea prin toate colţurile pământului şi nicăieri n-o găsisem. Nici în zgomotul oraşelor, nici în iubirea oamenilor, nici chiar în inima mea … Amintirea mă îmbrăţişa înfrigurată, îmi dezvelea clipe care au trăit odinioară în veşminte lucitoare. Mă ademenea într-o lume uitată, unde viaţa e un vis şi sufletul nu cunoaşte durere.”.

      În amintirile bătrânilor, portretul scriitorului adesea recompus în nenumărate ipostaze, prinse, de fapt, în fotografii expuse: bărbat maiestuos, înalt, chipeş, de o învăluitoare frumuseţe nord-carpatică, încărunţit de timpuriu, cu privirea senin albăstrie. Un om în toate cuceritor … Şi totuşi, nimeni nu l-a prins atât de fidel în descriere, ca badea Toader Avram, unul dintre semnatarii actului prin care i se acorda romancierului cetăţenia de onoare a Maierului. Prezentarea pe care i-o face acest ţăran rămâne nu numai un etalon lingvistic al graiului din Cuibul visurilor, ci şi un model de expresivitate şi adâncime a observaţiei, cum conchidea Şerban Cioculescu, cu un anumit prilej.

      Iată cuvintele lui Badea Toader Avram:

      „Cu mine o stat mult, tare mult, de vorbă. Îmi spuné că sat ca aista nu-i găsî, de-i îmbla ţări-împărţâte. Era bărbat falnic, cu părul alb ca oaia; voroveam de una, de alta, mă-ntreba de năcazuri. Îi plăcé să cânte hori de-aistea, de-a noastre, ca pi la noi. Era scurt la vorbă; mai aminte ăi era s-asculte cum îi povestesc eu ori altul. Cân' i să păré c-am zâs câte una pe placul lui, zâcé rugători: „ia, fă bine şî mai zî o dată vorba asta!” Cunoşté tăte râpile şî văile aistea pe nume, pesămne că de cân' era băiat, că el aici s-o trezât în lume, cu noi şî cu valurile noastre … Mai cu samă îi era drag vara pi lângă Someş, acolo în Arini, cum zâcem noi din bătrâni, la locul morii celei veci a Părtinoiului, une să ţâné, dumineca, giocu. Într-o duminică dimineaţă, vara, gâneşecă' i-amu-l văd înaintea mé, l-am pândit cum s-o uitat on dărab de vreme, cu mânurile la spate, la roţâle morii şî la răcita cé groasă şî bortoasă, care ş-amu-i tăt acolo … Sî să uita, sî să uita lung, bag sama, îl prindéaşă câte-un dor. Apoi să mai şpaţâré (plimba) cu Dumitru dascălu', cu Dariu Pop şî cu Vichente notăraşu', ortaci de-a lui că s-avéu bine, vez' Doamne, de pe cân' erau prunci ca mieluşăii… Era jâb (voinic, atlet, n.a.), mai bine făcut ca tăţ', fain bărbat şî drept ca un steag. Nucerăne (nu-i fie de rău n.a.), mult mai căta el la poporănii noştri! Cân' eram holtei i-am cetit nişte cărţ' făcute de el; era cel mai învăţat domn. Apoi tare bine o mai priceput el aleanurile şî sufletu' plugariului. Auzeam noi c-o agiuns la mare cinste cu istoriile lui Boroiu', cu Ion, cu tăţ' … Şî o hotărât Comuna să-i deie onorul cel mare şî să-l gratuleze c-on loc în mijlocu' satului, ca să-ş rădice o curte (vilă casă mare n.a.) aici între noi. Eu eram pe-atunci casar comunal ş-am iscălit şî ştiu bine…”.

      Tronează aici un splendid portret în ulei al romancierului la vârsta de 35 de ani, pictat de pictoriţa Ileana Antonu, apoi măsuţa de brad de la preotul Cioarba pe care a trudit la „Ciuleandra” şi „Răscoala”, lampa nopţilor de trudă, alte obiecte de uz personal, cele mai multe donate de soţia Fanny şi fiica Puia Florica, toate încadrate de o lungă coloană de texte mărturii, în alternanţă cu imagini foto edificatoare, documente originale unicat, apoi expoziţia „Prieteni şi gazde din Maieru”, stupul dăruit scriitorului drept premiu şcolar, precum şi întreaga operă rebreniană în original şi în traduceri, portretul lui Emil, fratele scriitorului, ce fusese condamnat la moarte prin spânzurătoare.

      Începând cu măsuţa de brad, apoi lampa nopţilor de nesomn, fluierele din ţeavă de puşcă, cafetiera şi cutia cu tutun şi alte obiecte-metaforă, apoi bustul scriitorului din faţada edificiului, creat de către sculptorul Constantin Popovici şi bustul de incintă executat de către sculptorul Ioan Deac – Bistriţa, ambele, donaţii, fiecare exponat în parte, cuprins în şuvoiul ghidajului, mai ales când acesta este prestat de mici ghizi-elevi, luminează un detaliu, o faţetă a omeniei sătenilor şi, implicit, a personalităţii unui scriitor ridicat din miezul fierbinte al vieţii ţărăneşti.

      Sala VII. Dispunem de un amfiteatru multifuncţional cu 120 de locuri. Aici, vizitatorul se poate edifica asupra numeroaselor implicaţii ale muzeului în viaţa culturală a localităţii şi nu numai. Amintim că aici este o bună parte din biblioteca muzeului, sediul Astrei locale, redacţia revistei „Cuibul visurilor” care e, de fapt, o emanaţie a muzeului.

      Pe lângă amfiteatru, muzeul dispune de alte două spaţii pentru depozite.

      Ghidul muzeului mulţumeşte şi cu acest prilej acelor conducători ai comunei şi judeţului, acelor oameni şi mulţimii de elevi care i-au acordat sprijin în ridicarea şi menţinerea acestei instituţii rurale, care, nu mai este, demult, numai a Maierului. Dar mai întâi aduc recunoştinţă exemplarei mele soţii Doina Ursa, învăţătoare a fiilor noştri Liviu şi Ovidiu, profesori, care mi-au stat în ajutor întotdeauna când mi-a fost greu.

Epilog

      În loc de alte concluzii, încheiem ghidajul nostru cu două documente de mare valoare. Mai întâi, cuvintele doamnei Fanny Liviu Rebreanu, soţia marelui scriitor: „Maierul a fost dimineaţa senină, a unei vieţi zbuciumate de 58 de ani! Oamenii, plaiurile, întâmplările de aici au fost preludiul îndepărtat al unei opere nemuritoare, unica lume din care a cules primele flori, primele impresii care au lăsat urme de neşters în amintire”. Apoi, o scrisoare versificată, scrisă de un oarecare Ion Delamargină, în urmă cu peste 50 de ani, cu prilejul inaugurării expoziţiei memoriale „Liviu Rebreanu” în incinta şcolii din Maieru, la 27 noiembrie 1957. A apărut în volumul „Omagiu lui Rebreanu” de Sever Ursa şi Mihai I. Vlad, Ed. Macarie, Târgovişte, 1994.

Sever Ursa